Aproape 10 ani lucrezi, te consulți, te cerți sau te bucuri, împreună cu o persoană.
Apoi vine un sfârșit de 25 în care ea, stă în fața ta cu ochii în lacrimi și tace. Nu își găsește cuvintele.
Nici tu.
E ultimul 25, din ultimii 10 ani. Știați amândouă de câteva luni că va veni ziua asta, dar, v-ați spus în gând fiecare “mai e până atunci”!
Acum a venit momentul și îi spui pe un ton care se vrea răstit “ Încă mai am treabă!” pentru că și tu fugi de momentul ăsta.
Crezi că dacă îți faci de lucru, nu se schimbă nimic și mâine va fi tot acolo. Veți fi iar o echipă. Crezi că dacă fugi de ce simți, nu mai doare.
Frămânți în mintea ta ultimii 10 ani și scormonești adânc după momente în care te-a supărat. Le găsești, dar acum te uiți la ele altfel și le mulțumești că au fost. Amândouă ați învățat ceva din ele.
Dar ea stă tot acolo, în ușă, cu mâinile la spate, să nu vezi că și le frământă.
Tu ai un nod și mai mare în gât, pentru că se spune că trebuie să fii „tare”. Și nu poți să spui nimic acum, pentru că doare tare și ești al dracului de frustrată și ofticată și nervoasă și… toate amestecate!
Pentru că ea pleacă, nu din cauza ta, sau a voastră a amândurora, ci pleacă definitiv în alt loc, altă țară pentru că aici nu se poate baza pe nimic, nu poate planifica sau previziona, nu poate măcar bugeta un viitor pentru copilul ei.
Nu e nimic cert! Tot timpul e ceață și peste ceața asta se mai așterne una, și încă una…
Plângi, nici nu știi dacă plângi pentru că îți va lipsi tare și/sau că tu rămâi cu ceața.
Îți dai voie să fii om, să simți, până … când?
Azi, după ieri, te întrebi, “tu ce faci cu ceața?”
# 25…și din nou ceață!
