Mai mult de jumătate din viață mi-am petrecut-o printre hârtii. Meseria mi-am ales-o la modul conștient, încă de când eram mică. Îmi aduc aminte foarte bine momentul în care am știut că vreau să lucrez la birou, cu acte.
Eram cu colegii mei din clasa a VI-a, culegeam cartofi pe câmp. Era luna septembrie, perioada de la începutul școlii, când fiecare elev trebuia să facă o lună de practică, muncind. Soarele ardea pe cer, îmi era cald și foarte sete. Apa din sticluța mea era departe, în sacoșica de la marginea rândului de cartofi. Mâinile mele erau pline de praf, unii cartofi erau mai îngropați și trebuia să mă chinui cu unghiile să-i scot din pământ.
În clipa aceea m-am gândit la părinții mei: cât de greu trebuie să le fie în fiecare zi să lucreze în soare, pe câmp. Erau țărani, harnici, împăcați cu soarta lor.
Atunci am știut ce nu vreau să fiu când o să mă fac mare.
Am ridicat ochii din pământ și am văzut-o pe doamna contabilă coborând din mașină. Avea o mapă în mână și niște hârtii în care nota sacii de cartofi pe care noi, copiii îi culesesem cu o zi înainte. Doamna contabilă ne-a întrebat dacă ne poate ajuta cu ceva, ne-a zâmbit, a notat în hârtiile din mapa ei, apoi s-a urcat în mașină și a plecat la birou.
